Despre menirea spirituală

Despre menirea spirituală

Ideea de a scrie acest articol a venit în urma unei întrebări  ce mi-a fost adresată, bineînţeles pe tema menirii. Am conştientizat faptul că mulţi căutători spirituali, din cauza neînţelegerii anumitor detalii, atunci când se izbesc de acest subiect stagnează, deşi firesc ar fi să păşească mai departe.

Ce se întâmplă, de fapt, când vine vorba de menire?

Ideea de menire „acoperă” o zonă mai largă decât mentalul nostru discursiv. De aceea, cu ajutorul minţii nu putem percepe decât o mică parte din ceea ce este cu adevărat menirea, iar pentru a o înţelege profund, este necesar să ne accesăm mitea superioară, supramentalul.

Mintea noastră percepe lucrurile cam în acest mod: „sunt o fiinţă umană, o individualitate, deci eu am o menire; pe care dacă nu am găsit-o, trebuie să o caut, să o găsesc, şi abia apoi mă pun pe treabă cu adevărat şi pot să aduc acestei lumi fărâma mea de adevăr şi de iubire”. Oamenii de obicei se împotmolesc chiar la start, la acea parte cu „îmi ştiu sau nu menirea mea adevărată”. Pentru că mintea, aşa cum este ea construită, are nevoie să înţeleagă, concret, că „menirea mea este să fac un anumit lucru (vom vedea mai jos că nu este vorba despre a face ceva, ci despre a fi cine sunt cu adevărat); poate că treaba ce o am de făcut s-o schimba, dar asta trebuie să ştiu când se întâmplă, şi din acel moment încolo nu mai fac un anumit lucru, ci altul”, şi aşa mai departe. Şi pierdem timp şi energie pentru a afla aşa zisa menire, căutând de cele mai multe ori prea departe, şi nu o vedem, deoarece ea se află prea aproape de noi...

Primul lucru care mi-a dat de gândit mai demult a fost un citat din scrierile orientale, care spunea ceva de genul: „menirea te-a ales”. Asta, în mintea mea, întorcea oarecum pe dos tot ce ştiam sau credeam până atunci despre menire. Şi anume: nu eu mi-am ales înainte de naştere o menire pe care să o îndeplinesc, ci, într-un anume sens, un aspect, un lucru care se dorea manifestat în această lume, o idee, o părticică din voinţa divină m-a ales pe mine ca şi cel mai potrivit canal prin care ea poate să se manifeste aici.

Totuşi, am realizat în timp că ideea de menire este extrem de complexă şi (atenţie!) nu presupune un anumit lucru concret ce trebuie făcut. Mai degrabă, prin natura ei, determină ce anume este de făcut la un moment dat, şi aici vine următoarea parte inresantă a menirii, şi anume aceea că ea este într-un anume sens „adaptabilă”, în sensul că niciodată nu o să  ne simţim inspiraţi de către divin să facem un anumit lucru pentru care nu suntem potriviţi, sau pentru care nu suntem pregătiţi în acel moment. Menirea merge „mână în mână” cu propria noastră evoluţie spirituală, care, la rândul ei, este determinată de ritmul cu care alegem să ne parcurgem experienţele şi să ne învăţăm lecţiile. Cu cât interior ne apropiem mai mult de noi înşine şi, echivalent, de ideea menirii noastre, aceasta se revelează tot mai mult nouă, astfel încât uneori descoperim aspecte sau acţiuni de făcut care simţim cu toată fiinţa că fac parte din menirea noastră dar care, dacă cineva ni le-ar fi „livrat” cu ceva timp în urmă, fie ne credeam nepregătiţi pentru ele, fie îl făceam nebun pe acel cineva... („Eu să fac aşa ceva? Fii serios!...”)

Orice individ este unic, orice cale este unică, şi orice menire este unică. Faptul că existăm are un „scop ascuns”, care este tocmai menirea noastră, sau mai bine zis partea cea mai înaltă a ei, precum şi în noi există o parte mai înaltă, care ne inspiră şi ne ghidează necondiţionat, şi ne susţine oridecâte ori „o dăm în bară”, oferindu-ne ceva mai bun şi mai înalt, oriunde ne-am afla. Şi ne susţine până în ultima clipă a acestei vieţi deoarece, pentru toate posibilele lucruri „încadrate” în menirea noastră, pentru tot ce avem de făcut sau putem face, noi şi numai noi suntem singurele fiinţe din Creaţie care am putea face acel lucru în acea manieră unică, pentru a împlini/manifesta respectiva idee care este menirea noastră. Noi suntem cel mai potrivit canal pentru menirea pe care o avem. Altfel, nu am exista, sau am exista în altă formă.

Când acţionăm în conformitate cu menirea ce o avem, este posibil să continuăm acţiunea respectivă mai multă vreme, dar există cazuri în care acţionând, ne simţim îndrumaţi înspre o altă inspiraţie – o altă acţiune care ne va împlini şi mai mult; de multe ori, aşa suntem „ademeniţi” în direcţia noastră cea mai înaltă, fără ca pe moment să vedem toate conexiunile şi implicaţiile; de fapt, de cele mai multe ori nu le vedem, şi abia după ce un „capitol” se încheie, privim uimiţi în urmă la cât de minunat s-au legat toate, recunoscând cu umilinţă că, pe atunci, nu aveam nicio idee că „acel lucru s-a întâmplat de fapt pentru a ne aduce în respectiva situaţie”. Aşadar, nu gândirea, ci intuiţia este cea care ne poate conduce spre ce avem mai înalt în noi. Intuitiv, putem efectiv şti ce anume ne va aduce o anumită experienţă. Chiar dacă sistemele mentale sunt mai puternice şi uneori le cedăm autoritatea interioară, în final, dacă suntem sinceri cu noi înşine, ştim că atunci la început, de fapt, undeva în noi ştiam tot ce urmează să se întâmple, sau cel puţin felul în care urmau să decurgă lucrurile; doar trebuia să fim atenţi, şi să sacrificăm nişte iluzii pentru ceva la care oricum am ajuns, în final.

Încă un aspect important: menirea nu ţine de a face ceva anume, ci de a fi tot mai mult cine simţim că suntem cu adevărat. Ea nu ţine de acţiunea în sine, ci de starea interioară pe care o avem, în special cu privire la noi înşine; nu de ce facem, ci de cum facem ceea ce facem. Putem face acelaşi lucru, care să fie în acord cu menirea noastră, în două moduri: din teama de a nu ne termina proiectele „la timp”, de exemplu, sau în ritmul prorpiu, fără nicio grabă, pur şi simplu ca o exprimare a noastră, doar pentru că făcând acel lucru ne simţim împliniţi. Diferenţa este enormă, şi totul ţine de starea noastră lăuntrică, pe care, în fond, nu ne-o poate da, dar nu ne-o poate nici lua, nimeni şi nimic.

„Metoda practică” în aprofundarea propriei meniri este una foarte simplă: în orice moment, acţionează cu totul în direcţia care îţi aduce cea mai profundă împlinire sufletească. Nu direcţia care aduce cele mai multe beneficii, nu direcţia care împlineşte cumva toate domeniile vieţii, nu alte direcţii care sunt mai mult gândite decât simţite. Bineînţeles, putem avea momente în care să ne fie greu să discernem care este acea direcţie, dar atunci când inima şi mintea noastră sunt liniştite, inspiraţia vine singură. Şi, de principiu, la un moment dat există o singură direcţie, un singur aspect, o singură acţiune care simţim că ne aduce cea mai profundă împlinire. În contextul vieţii de aici, aşa cum este ea acum, putem avea chiar dificultăţi în a face ceea ce ne împlineşte cel mai mult, mai ales tot timpul. Totuşi, întotdeauna avem resursele necesare pentru a acţiona, fie câtuşi de puţin, în conformitate cu nivelul şi starea la care ne aflăm atunci. Pentru că orice acţiune, chiar şi orice gând, creează un efect în direcţia dorită, şi adăugând fără încetare, chiar şi puţin câte puţin, se creează un efect similar bulgărelui de zăpadă care pe măsură ce se rostogoleşte, creşte tot mai mare şi mai mare. Oricât de mare ajunge, şi poate ajunge enorm, a pornit iniţial de la un bulgărel mic, care „nu şi-a găsit locul” şi a început să o ia la vale.

În concluzie, cea mai potrivită exprimare nu este că „eu am menirea asta”, ci „eu sunt menirea mea”. Într-un anume sens, ea m-a adus aici în această lume în care exist sub această formă şi nu alta, ea mă ţine în viaţă şi îmi dă tot ce am nevoie în momentul în care am nevoie, ea se „adaptează” dacă evoluez sau involuez şi ea îmi „determină” plecarea mea din această lume, atunci când nu am nimic de făcut sau când ceea ce pot să fac nu mai este potrivit aici, fie că am făcut „prea puţin”, fie că am făcut „prea mult” în contextul lumii actuale. Nu se pune problema să descopăr menirea ci să o aprofundez. Nu am ce descoperi pentru că ea este atât de intim legată de mine, încât însuşi actul căutării ar putea să mă îndepărteze de la ea. Pot doar să acţionez în conformitate cu acea „voce a sufletului”, intuiţie, inspiraţie, care simt că în interior îmi aduce cea mai înaltă şi mai sublimă stare, cea mai pură fericire, cea mai adâncă împlinire.

                                                                            Daniel Iepure